Soclib

Eseu publicat de New York Review of Books pe 23 februarie 1967. Scris în timp ce Războiul din Vietnam era în derulare, în el Chomsky atacă cultura intelectuală din SUA şi susţine că în mare măsură e supusă puterii.

Responsabilitatea intelectualilor

ACUM DOUĂZECI DE ANI, Dwight Macdonald a publicat o serie de articole în Politics despre responsabilitatea popoarelor şi, mai exact, responsabilitatea intelectualilor. Le-am citit ca student, în anii chiar de după război, şi am avut ocazia să le citesc din nou acum câteva luni. Mi se pare că nu şi-au pierdut deloc puterea şi puterea de convingere. Macdonald e preocupat cu problema vinei de război. Pune întrebarea: În ce măsură au fost poporul german şi poporul japonez responsabile pentru atrocităţiile comise de guvernele lor? Şi, destul de corect, întoarce întrebarea câtre noi: În ce măsură sunt poporul britanic şi poporul american responsabile pentru bombardările teroriste, crude şi violente ale civililor, perfecţionate ca o tehnică de război de către democraţiile occidentale şi care şi-au atins apogeul în Hiroshima şi Nagasaki, cu siguranţă una din cele mai groaznice crime din istorie. Pentru un student în 1945-46 - pentru toţi a căror conştiinţa morală şi politică a fost formată de ororile anilor '30, de războiul din Etiopia, de epurarea rusescă, de "incidentul chinez(iulie 1937)", de Războiul Civil Spaniol, de atrocităţiile naziste, de reacţia occidentală la aceste evenimente şi, parţial, de complicitatea lor la aceste evenimente - întrebările astea aveau o semnificaţie şi pregnanţă deosebită.

Referitor la responsabilitatea intelectualilor mai sunt alte întrebări la fel de deranjante. Intelectualii sunt în poziţia de a demasca minciunile guvernelor, de a analiza acţiunile în conformitate cu motivele şi cauzele lor şi deseori intenţiile lor ascunse. În lumea occidentală, cel puţin, au puterea care vine din libertatea politică, din accesul la informaţie şi din libertatea de expresie. Pentru o minoritate privilegiată, democraţia occidentală furnizează tihna, facilităţiile şi instruirea necesară pentru a căuta adevărul care stă ascuns sub voalul deformării şi denaturării, ideologiei şi intersului de clasă, prin care ni se prezintă evenimentele istoriei curente. Responsabilităţiile intelectualilor, atunci, sunt mult mai adânci decât ce Macdonald numeşte "responsabilitatea popoarelor", date fiind privilegiile unice de care se bucură intelectualii.

Problemele pe care Macdonald le-a ridicat sunt la fel de pertinente azi ca acum douăzeci de ani. Cu greu putem evita să ne întrebăm în ce măsură poporul american poartă responsabilitatea pentru asaltul american sălbatic asupra unei populaţii rurale în mare parte neajutorată, încă o atrocitate în ce asiaticii văd ca pe "era Vasco da Gama" a istoriei lumii. În ceea ce priveşte pe acei dintre noi care au stat pe margine în tăcere şi apatie în timp ce catastrofa asta a luat încet formă de-a lungul ultimilor zeci de ani, pe ce pagină a istoriei ne e locul? Doar cei mai insensibili pot să fugă de întrebările astea. Vreau să revin asupra lor, mai târziu, după câteva remarci împrăştiate despre responsabilitatea intelectualilor şi cum, în practică, îşi indeplinesc responsabilitatea asta la mijocul anilor '60.

E RESPONSABILITATEA intelectualilor să spună adevărul şi să demaşte minciuni. Asta, cel puţin, poate părea destul de apropape de a fi un truism ca să putem trecem peste fără comentarii. Totuşi, nu-i aşa. Pentru intelectualul modern nu e deloc evident. Astfel, îl avem pe Martin Heidegger scriind, într-o declaraţie pro-Hitler din 1933, că "adevărul e dezvăluirea a ceea ce face un popor sigur, clar şi puternic în acţiuniile şi cunoştinţele sale"; doar genul ăsta de "adevăr" avem responsabilitatea să-l spunem. Americanii tind să fie mai direcţi. Când Arthur Schlesinger a fost întrebat de ziarul New York Times în noiembrie 1965 să explice contradicţia dintre raportul sau publicat despre Invazia din Golful Porcilor şi povestea pe care a dat-o presei la vremea atacului, el a spus simplu că a minţit; şi câteva zile mai târziu, el a continuat şi a complimentat ziarul pentru că de asemenea a suprimat informaţiile despre invazia planificată, în "interesul naţional", aşa cum a fost definit termenul ăsta de grupul de oameni aroganţi şi induşi în eroare pentru care Schlesinger face un portret atât de măgulitor în raportul său recent despre administraţia Kennedy. Nu prezintă niciun interes special că un om e destul de fericit să mintă în numele unei cauze pe care o ştie nedreaptă; dar e semnificativ că astfel de evenimente provoacă o reacţie atât de mică în comunitatea intelectuală - de exemplu, nimeni n-a zis că e ceva ciudat în oferirea unui scaun important în ştiinţele umaniste unui istoric care simte că e datoria sa să convingă lumea că o invazie sponsorizată de americanii a unei tări din apropriere nu e deloc aşa. Şi cum rămâne cu secvenţa incredibilă de minciuni din partea guvernului şi purtătorii lui de cuvânt cu privire la negocierile din Vietnam? Faptele sunt cunoscute tuturor celor cărora le pasă să ştie. Presa, externă şi internă, a prezentat documentaţie pentru a infirma fiecare neadevăr pe măsură ce apărea. Dar puterea aparatului de propagandă a guvernului e de aşa natură încât cetăţeanul care nu întreprinde un proiect de cercetare pe subiect poate cu greu spera să confrunte cu fapte pronunţările guvernului ¹.

Înşelătoria şi distorsiunea ce înconjoară invazia americană a Vietnamului e până acum atât de cunoscută încât şi-a pierdut puterea de a şoca. Prin urmare e util să ne amintim că deşi noi niveluri de cinism sunt atinse în mod constant, antecedentele lor clare au fost acceptate acasă cu toleranţă tăcută. E un exerciţiu util să comparăm declaraţiile Guvernului la momentul invaziei Guatemalei din 1954 cu mărturisirea lui Eisenhower - lauda lui, ca să fiu mai exact - un deceniu mai târziu că avioanele americane au fost trimise "să ajute invadatorii" (ziarul New Zork Times, 14 Octombrie 1965). Nici nu e doar în momente de criză când duplicitatea e considerată perfect în ordine. "New Frontiersmen", de exemplu, rareori s-au distins printr-o preocupare pasională pentru acurateţe istorică, chiar şi când nu sunt chemaţi să furnizeze o acoperire propagandistică pentru acţiunile aflate în desfăşurare. De exemplu, Arthur Schlesinger( New York Times, 6 Februarie 1966) descrie bombardamentul Vietnamului de Nord şi escaladarea masivă a angajamentului militar din 1965 ca fiind bazată pe un "argument perfect raţional":

Data e importantă. Dacă soluţionarea s-ar fi făcut cu şase lune mai devreme, am putea s-o atribuim ignoranţei. Dar declaraţia asta a apărut dupa ce iniţiativele ONU, nord-vietnameze şi sovietice au fost ştiri pe prima pagină luni de zile. Era deja informaţie publică că iniţiativele astea au precedat escaladarea din Februarie 1965 şi, de fapt, a continuat săptămâni intregi după ce bombardamentul a început. Corespondenţii din Washington au incercat disperat să găsească o explicaţie pentru înşelătoria uimitoare care a fost dezvăluită. Chalmers Roberts, de exemplu, a scris în Boston Globe pe 19 Noiembrie cu ironie inconştientă:

Venind la momentul ăla, declaraţia lui Schlesinger e mai puţin un exemplu de înşelăciune ci mai degrabă de dispreţ - dispreţ pentru un public de la care se aşteaptă să tolereze în tăcere, dacă nu chiar cu aprobare, asemenea comportament. ²

CA SĂ APELĂM LA CINEVA mai apropriat de formarea şi implementarea propriu-zisă a politicilor, să considerăm reflecţiile lui Walt Rostow, un om care, portivit lui Schlesinger, a adus o "vedere istorică vastă" desfăşurării afacerilor externe în administraţia Kennedy³. Potrivit analizei lui, războiul de gherilă din Indochina din 1946 a fost lansat de Stalin⁴, şi Hanoi a iniţiat războiul de gherilă împotriva Vietnamului de Sud în 1958(cartea The View from the Seventh Floor pag. 39 şi 152). Similar, planificatorii comunişti au sondat "spectrul de apărare al lumii libere" în Nordul Azerbaidjanului şi Grecia(unde Stalin a "susţinut un război de gherilă subsanţial" - ibidem pag. 36 şi 148), operând pe baza planurilor aşezate cu grijă în 1945. Şi în Europa Centrală, Uniunea Sovietică nu era "pregătită să accepte o soluţie care ar elimina tensiunile periculoase din Europa Centrală chiar cu riscul unei coroziunii puse încet în scenă a comunismului din Germania de Est."(ibidem p. 156)

E interesant de comparat aceste observaţii cu studii recente ale istoricilor care chiar sunt preocupaţi cu evenimentele istorice. Remarca despre iniţierea primului război Vietnamez din 1946 nici măcar nu merita dezminţită. Cât despre pretinsa iniţiativă din 1958 a Hanoiului, situaţia e mai tulbure. Dar chiar şi sursele guvernamentale⁵ admit că în 1958 Hanoi a primit primele rapoarte despre ceea ce Diem se referea⁶ ca propriul sau război Algerian şi că doar după asta şi-au stabilit planurile pentru a se implica în luptă. De fapt, în decembrie 1958, Hanoi a făcut încă una dintre numeroasele sale încercări - respinsă din nou de Saigon şi Statele Unite - de a stabili relaţii diplomatice şi comerciale cu guvernul din Saigon pe baza situaţiei existente⁷. Rostow nu oferă vreo dovadă pentru suportul lui Stalin pentru gherilele greceşti; de fapt, deşi faptele istoriei sunt departe de a fi clare, se pare că Stalin n-a fost foarte mulţumit cu aventurismul gherilelor greceşti, care, din punctul lui de vedere, stricau așezarea imperialistă satisfăcătoare de după război⁸.

Remarcile lui Rostow despre Germania sunt cele mai interesante. Nu i se pare potrivit să menţioneze, de exemplu, notiţele ruseşti din Martie-Aprilie 1952, care propuneau unificarea Germaniei prin alegeri supervizate la nivel internaţional, cu retragerea tuturor trupelor în decursul unui an, dacă exista o garanţie că unei Germanii reunificate nu i se va permite să se alăture unei alianţe militare occidentală⁹. De asemenea, pentru o clipă, şi-a uitat propria caracterizare a strategiei administraţiilor Truman şi Eisenhower: "evitarea oricărei negocieri serioase cu Uniunea Sovietică până când Vestul ar putea să confrunte Moscova cu reînarmarea germană într-un cadru european organizat, ca fapt împlinit¹⁰" - cu siguranţă, sfidând Acordul de la Potsdam.

Dar cea mai interesantă dintre toate e aluzia lui Rostow către Iran. Faptele sunt că a fost o încercare a ruşilor să împună prin forţă un guvern pro-sovietic in Nordul Azerbaidjanului care ar fi acordat acces Uniunii Sovietice la petrolul iranian. Această încercare a fost respinsă de o forţă anglo-americană superioară în 1946, punct în care imperialismul mai puternic a obţinut pentru sine drepturi depline faţă de petrolul iranian, cu instalarea unui guvern pro-occidental. Ne aducem aminte ce s-a întâmplat când, pentru o perioadă scurtă la începutul anilor 1950, singurul guvern iranian cu o oarecare bază populară a experimentat cu ideea curioasă cum că petrolul iranian ar trebui să aparţină iranienilor. Ce e interesant, totuşi, e descrierea Nordul Azerbaidjanului ca parte din "spectrul de apărare al lumii libere". Nu are rost să comentăm înjosirea frazei "lumea liberă". Dar prin ce lege a naturii aparţine Iranul, cu resursele sale, de stăpânirea Occidentală? Presupunearea că aparţine e cea mai revelatoare pentru atitudinile profunde faţă de desfăşurarea afacerilor externe.

PE LÂNGĂ această indiferenţă tot mai mare faţă de adevăr, găsim, în declaraţiile publicate recent, o naivitate reală sau simulată fată de acţiunile americane care atinge proporţii uimitoare. De exemplu, Arthur Schlesinger, conform ziarului The Times în februarie 1966, a caracterizat politicile noastre din 1954 pentru Vietnam ca "parte din programului nostru internaţional de bunăvoinţă." Dacă nu e intenţionată ca o ironie, această remarcă dezvăluie un cinism colosal sau incapacitatea, la o scară care sfidează orice măsură, de a înţelege fenomene elementare ale istoriei contemporane. Similar, ce se poate înţelege din mărturia lui Thomas Schelling în faţa Comitetul Afacerilor Externe al Camerei Reprezentaţilor în 27 ianuarie 1965 în care discută despre două mari pericole dacă toată Asia "devine comunistă"?¹¹ În primul rând, ar exclude "Statele Unite şi ce numim civilizaţia vestică din mare parte a lumii care e săracă şi colorată şi potenţial ostilă." În al doilea rând, "o ţară ca Statele Unite probabil nu poate să-şi menţină încrederea în sine dacă cel mai mare lucru pe care l-a încercat vreodată, şi anume crearea bazei pentru decenţă şi prosperitate şi guvernare democratică în lumea subdezvoltată, trebuie recunoscută ca un eşec sau ca o încercare pe care nu o s-o facem din nou." E greu de crezut că o persoană cu minime cunoştinţe despre istoria politicii externe americane ar putea produce asemenea declaraţii.

E greu de crezut, asta dacă nu ne uităm la chestiune dintr-un punct de vedere mai istoric şi plasăm asemenea declaraţii în contextul moralismului ipocrit al trecutului; de exemplu, Woodrow Wilson, care avea de gând să-i înveţe pe latinoamericani arta bunei guvernări şi care a scris(în 1902) că e "datoria noastră deosebită" să învăţăm popoarele coloniale "ordine şi stăpânire de sine...[şi]...exerciţiu şi obiceiul legii şi supunerii...". Sau despre misionarii din anilor 1840, care descriau războaile hidoase şi degradante ale opiului ca "rezultatul unui mare plan al Providenţei pentru a face ticăloşia oamenilor să-i servească scopurile Sale de milă faţă de China, prin spargerea zidului ei de excludere şi aducerea imperiului într-un contact mai imediat cu naţiunile rasăritene şi creştine." Sau, ca să ne apropriem de prezent, despre A.A. Berle, care, comentând intervenţia din Republica Dominicană, are impertinenţa de a atribui problemele ţărilor caraibiene imperialismulului - imperialismulului rus. ¹²

CA UN EXEMPLU FINAL al acestui eșec al scepticismului, să considerăm remarcile de încheiere ale lui Henry Kissinger de la dezbaterea televizată de la Harvard-Oxford pe tema politicilor americane pentru Vietnam. A observat, destul de trist, că ce îl deranjează cel mai mult e că alții se îndoiesc nu de judecata noastră, ci de motivele noastre - un comentariu remarcabil facut de un om a cărui preocupare profesională e analiza politică, adică analiza acțiunilor guvernelor în ceea ce priveşte motivele care nu sunt exprimate în propaganda oficială și poate doar vag percepute de cei ale căror acțiuni le guvernează. Nimeni nu ar fi deranjat de o analiză a comportamentului politic al rușilor, francezilor, sau al tanzanienilor care pune la îndoială motivele lor și care interpretează acțiunile lor după interesele pe termen lung ascunse sub retorica lor oficială. Dar e un act de credință faptul că motivele Americii sunt pure, nu un subiect ce poate fi supus analizei(vezi nota ¹). Deși nu e nimic nou în istoria intelectuală americană - sau, de fapt, în general în istoria apologiei imperialismul - această inocență devine din ce în ce mai dezagreabilă pe măsură ce puterea pe care o servește devine mai dominantă în lume, și mai capabilă, prin urmare, de cruzimea fără margini pe care mass-media ne-o prezintă în fiecare zi. Nu suntem în niciun caz prima putere din istorie care să combine interese materiale, o capacitate tehnologică enormă și o desconsiderare totală față de suferința și nefericirea celor de jos. Lunga tradiție de naivitate și fățărnicie care desfigurează istoria noastră intelectuală, totuși, trebuie să servească drept avertisment pentru lumea a treia, dacă astfel de avertisment e necesar, despre cum trebuie interpretate declaraţiile noastre de sinceritate și intenții bune.

Presupunerile de bază ale "New Frontiersmen" ar trebui cumpănite cu grijă de cei care abia așteaptă implicarea intelectualilor în politică. De exemplu, m-am referit mai sus la obiecțiile lui Arthur Schlesinger față de Invazia din Golfulului Porcilor, dar referința a fost imprecisă. E adevărat, a crezut ca a fost o "idee proastă", dar "nu pentru că noțiunea de a sponsoriza, din exil, o tentativă de al da jos pe Castro părea intolerabilă în sine". Asemenea reacție ar fi un simplu sentimentalism, de negândit pentru un realist încăpățânat. Dificultatea era, mai degrabă, că părea improbabil ca decepția să reușească. Operațiunea era, din punctul lui de vedere, prost concepută dar nu era altminteri de neacceptat ¹³. Într-o notă similară, Schlesinger citează și aprobă evaluarea "realistă" a lui Kennedy asupra situaţiei rezultate din asasinarea lui Trujillo:

Motivul pentru care a treia posibilitate e atât de intolerabilă e explicat câteva pagini mai jos (p 774): "Succesul comunismului în America latină ar da o lovitură mult mai puternică puterii și influenței Statelor Unite." Desigur, nu putem fi siguri niciodată de evitarea celei de-a treia posibilități; prin urmare, în practică, întotdeauna ne vom mulţumi pentru a doua, așa cum o facem acum în Brazilia și Argentina, de exemplu. ¹⁴

Sau să considerăm opiniile lui Walt Rostow despre politicile Americii pentru Asia ¹⁵. Baza pe care trebuie să construim aceste politici e aceea că "noi suntem amenințați deschis și ne simțim în primejdie față de China comunistă." Bineînțeles, nu e nevoie să demonstrăm că suntem în primejdie, și chestiunea nu primește deloc atenție; e suficient să ne simțim în primejdie. Politicile noaste trebuie să se bazeze pe moștenirea noastră națională și pe interesele noastre naționale. Moștenirea noastră națională e conturată pe scurt în termenii următori: "De-a lungul secolului 19, cu bună conștiință americanii s-au putea dedica extinderii atât a principiilor cât și a puterii lor pe acest continent", folosindu-se de "conceptul oarecum elastic al doctrinei Monroe" și, desigur, extinderea "intereselor americane în Alaska și în insulele din mijocul Pacificului... Atât insistența noastră pentru predare necondiționată cât și ideea de ocupare post-război...a reprezentat formularea intereselor de securitate americane în Europa și Asia." Cam asta ar fi moștenirea. Cât despre, chestiunea e la fel de simplă. Fundamental e "interesul nostru profund ca societățile de peste hotare să dezvolte și să întărească acele elemente din cultura lor care elevează și protejează demnitatea individului împotriva statului." În același timp, trebuie să contracarăm "amenințarea ideologică", și anume "posibilitatea ca comuniștii chinezi să poată demonstra asiaticilor prin progres în China că metodele comuniste sunt mai bune și mai rapide decât metodele democratice." Nu se spune nimic despre acei oameni din culturile asiatice pentru care "concepția noastră depre relația potrivită a individului cu statul" nu e unica și cea mai importantă valoare, oameni care s-ar putea, de exemplu, să fie interesați de a păstra "demnitatea individului" impotriva concentrărilor de capital străin sau domestic, sau impotriva structurilor semi-feudale(cum ar fi dictaturile de tip Trujillo) introduse sau ținute la putere de armament american. Toate astea sunt condimentate cu aluzii la "sistemele noastre de valori religioase și etice" și la " conceptele noastre difuze și complexe" care sunt pentru mintea asiatică "mult mai greu de înțeles" decât dogma marxistă, și sunt atât de "deranjante pentru unii asiatici" tocmai pentru că "sunt lipsite de dogmatism".

Asemenea contribuții intelectuale ca acestea sugerează nevoia de a corecta remarca lui De Gaulle, in Memoriile sale, despre "dorință de putere " americană ", împachetată în idealism." Până acum, această dorință de putere nu e atât de mult împachetată în idealism cât e înecată în îngâmfare. Și intelectualii și-au adus contribuția lor unică la această imagine tristă.

Such a research project has now been undertaken and published as a "Citizens' White Paper": F. Schurmann, P. D. Scott, R. Zelnik, The Politics of Escalation in Vietnam, Fawcett World Library, and Beacon Press, 1966. For further evidence of American rejection of UN initiatives for diplomatic settlement, just prior to the major escalation of February, 1965, see Mario Rossi, "The US Rebuff to U Thant," NYR, November 17, 1966. There is further documentary evidence of NLF attempts to establish a coalition government and to neutralize the area, all rejected by the United States and its Saigon ally, in Douglas Pike, Viet Cong, M.I.T. Press, 1966. In reading material of this latter sort one must be especially careful to distinguish between the evidence presented and the "conclusions" that are asserted, for reasons noted briefly below (see note ²¹).

It is interesting to see the first, somewhat oblique, published reactions to The Politics of Escalation, by those who defend our right to conquer South Vietnam and institute a government of our choice. For example, Robert Scalapino (New York Times Magazine, December 11, 1966) argues that the thesis of the book implies that our leaders are "diabolical." Since no right-thinking person can believe this, the thesis is refuted. To assume otherwise would betray "irresponsibility," in a unique sense of this term—a sense that gives an ironic twist to the title of this essay. He goes on to point out the alleged central weakness in the argument of the book, namely, the failure to perceive that a serious attempt on our part to pursue the possibilities for a diplomatic settlement would have been interpreted by our adversaries as a sign of weakness. ↩︎ ↩︎
At other times, Schlesinger does indeed display admirable scholarly caution. For example, in his Introduction to The Politics of Escalation he admits that there may have been "flickers of interest in negotiations" on the part of Hanoi. As to the Administration's lies about negotiations and its repeated actions undercutting tentative initiatives towards negotiations, he comments only that the authors may have underestimated military necessity and that future historians may prove them wrong. This caution and detachment must be compared with Schlesinger's attitude toward renewed study of the origins of the cold war: in a letter to the New York Review of Books, October 20, 1966, he remarks that it is time to "blow the whistle" on revisionist attempts to show that the cold war may have been the consequence of something more than mere Communist belligerence. We are to believe, then, that the relatively straight-forward matter of the origins of the cold war is settled beyond discussion, whereas the much more complex issue of why the United States shies away from a negotiated settlement in Vietnam must be left to future historians to ponder.

It is useful to bear in mind that the United States Government itself is on occasion much less diffident in explaining why it refuses to contemplate a meaningful negotiated settlement. As is freely admitted, this solution would leave it without power to control the situation. See, for example note [^26]. ↩︎
Arthur M. Schlesinger, Jr., A Thousand Days; John F. Kennedy in the White House, 1965, p. 421. ↩︎
The View from the Seventh Floor, Harper and Row, 1964, p. 149. See also his United States in the World Arena, Harper and Row, 1960, p. 244: "Stalin, exploiting the disruption and weakness of the postwar world, pressed out from the expanded base he had won during the second World War in an effort to gain the balance of power in Eurasia…turning to the East, to back Mao and to enflame the North Korean and Indochinese Communists…" ↩︎
For example, the article by cia analyst George Carver placed in Foreign Affairs, April, 1966. See also note 22. ↩︎
Cf. Jean Lacouture, Vietnam between Two Truces, Random House, 1966, p. 21. Diem's analysis of the situation was shared by Western observers at the time. See, for example, the comments of William Henderson, Far Eastern specialist and executive, Council on Foreign Relations, in R. W. Lindholm, ed., Vietnam: The First Five Years, Michigan State, 1959. He notes "the growing alienation of the intelligentsia," "the renewal of armed dissidence in the South," the fact that "security has noticeably deteriorated in the last two years," all as a result of Diem's "grim dictatorship," and predicts "a steady worsening of the political climate in free Vietnam, culminating in unforeseen disasters." ↩︎
See Bernard Fall, "Vietnam in the Balance," Foreign Affairs, October, 1966. ↩︎
Stalin was neither pleased by the Titoist tendencies inside the Greek Communist party, nor by the possibility that a Balkan federation might develop under Titoist leadership. It is, nevertheless, conceivable that Stalin supported the Greek guerrillas at some stage of the rebellion, in spite of the difficulty of obtaining firm documentary evidence. Needless to say, no elaborate study is necessary to document the British or American role in this civil conflict, from late 1944. See D. G. Kousoulas, The Price of Freedom, Syracuse, 1953; Revolution and Defeat, Oxford, 1965, for serious study of these events from a strongly anti-Communist point of view. ↩︎
For a detailed account, see James Warburg, Germany: Key to Peace, Harvard, 1953, p. 189f. Warburg concludes that apparently "the Kremlin was now prepared to accept the creation of an All-German democracy in the Western sense of that word," whereas the Western powers, in their response, "frankly admitted their plan ‘to secure the participation of Germany in a purely defensive European community' " (i.e., nato). ↩︎
United States and the World Arena, pp. 344-45. Incidentally, those who quite rightly deplore the brutal suppression of the East German and Hungarian revolutions would do well to remember that these scandalous events might have been avoided had the United States been willing to consider proposals for neutralization of Central Europe. Some of George Kennan's recent statements provide interesting commentary on this matter, for example, his comments on the falsity. from the outset, of the assumption that the USSR intended to attack or intimidate by force the Western half of the continent and that it was deterred by American force, and his remarks on the sterility and general absurdity of the demand for unilateral Soviet withdrawal from Eastern Germany together with "the inclusion of a united Germany as as a major component in a Western defense system based primarily on nuclear weaponry" (Pacem in Terris, E. Reed, ed., Pocket Books, 1965).

It is worth noting that historical fantasy of the sort illustrated in Rostow's remarks has become a regular State Department specially. Thus we have Thomas Mann justifying our Dominican intervention as a response to actions of the "Sino-Soviet military bloc." Or, to take a more considered statement, we have William Bundy's analysis of stages of development of Communist ideology in his Pomona College address, February 12, 1966, in which he characterizes the Soviet Union in the 1920s and early 1930s as "in a highly militant and aggressive phase." What is frightening about fantasy, as distinct from outright falsification, is the possibility that it may be sincere and may actually serve as the basis for formation of policy. ↩︎
United States Policy Toward Asia, Hearings before the subcommittee on the Far East and the Pacific of the Committee on Foreign Affairs, House of Representatives, US Government Printing Office, 1966. ↩︎
New York Times Book Review, November 20, 1966. Such comments call to mind the remarkable spectacle of President Kennedy counseling Cheddi Jagan on the dangers of entering into a trading relationship "which brought a country into a condition of economic dependence." The reference, of course, is to the dangers in commercial relations with the Soviet Union. See Schlesinger, A Thousand Days, p. 776. ↩︎
A Thousand Days, p. 252. ↩︎
Though this too is imprecise. One must recall the real character of the Trujillo regime to appreciate the full cynicism of Kennedy's "realistic" analysis. ↩︎
W. W. Rostow and R. W. Hatch, An American Policy in Asia, Technology Press and John Wiley, 1955. ↩︎
Although, to maintain perspective, we should recall that in his wildest moments, Alfred Rosenberg spoke of the elimination of thirty million Slavs, not the imposition of mass starvation on a quarter of the human race. Incidentally, the analogy drawn here is highly "irresponsible," in the technical sense of this neologism discussed earlier. That is, it is based on the assumption that statements and actions of Americans are subject to the same standards and open to the same interpretations as those of anyone else. ↩︎
The New York Times, February 6, 1966. Goldberg continues, the United States is not certain that all of these are voluntary adherents. This is not the first such demonstration of Communist duplicity. Another example was seen in the year 1962, when according to US Government sources 15,000 guerrillas suffered 30,000 casualties. See Arthur Schlesinger, A Thousand Days, p. 982. ↩︎
Reprinted in a collection of essays, The End of Ideology: on the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties, Free Press, 1960. I have no intention here of entering into the full range of issues that have been raised in the discussion of "end of ideology" for the past dozen years. It is difficult to see how a rational person could quarrel with many of the theses that have been put forth, e.g., that at a certain historical moment the "politics of civility" is appropriate and, perhaps, efficacious; that one who advocates action (or inaction) has a responsibility to assess its social cost; that dogmatic fanaticism and "secular religions" should be combated (or if possible, ignored); that technical solutions to problems should be implemented, where possible; that "le dogmatisme idéologique devait disparaître pour que les idées reprissent vie" (Aron), and so on. Since this is sometimes taken to be an expression of an "anti-Marxist" position, it is worth keeping in mind that such sentiments as these have no bearing on non-Bolshevik Marxism, as represented, for example, by such figures as Luxemburg, Pannekoek, Korsch, Arthur Rosenberg, and others. ↩︎
The extent to which this "technology" is value-free is hardly very important, given the clear commitments of those who apply it. The problems with which research is concerned are those posed by the Pentagon or the great corporations, not, say, by the revolutionaries of Northeast Brazil or by SNCC. Nor am I aware of a research project devoted to the problem of how poorly armed guerrillas might more effectively resist a brutal and devastating military technology—surely the kind of problem that would have interested the free-floating intellectual who is now hopelessly out of date. ↩︎
In view of the unremitting propaganda barrage on "Chinese expansion," perhaps a word of comment is in order. Typical of American propaganda on this subject is Adlai Stevenson's assessment, shortly before his death (cf. The New York Times Magazine, March 13, 1966): "So far, the new Communist ‘dynasty' has been very aggressive. Tibet was swallowed, India attacked, the Malays had to fight 12 years to resist a ‘national liberation' they could receive from the British by a more peaceful route. Today, the apparatus of infiltration and aggression is already at work in North Thailand."

As to Malaya, Stevenson is probably confusing ethnic Chinese with the government of China. Those concerned with the actual events would agree with Harry Miller (in Communist Menace in Malaya, Praeger, 1954) that "Communist China continues to show little interest in the Malayan affair beyond its usual fulminations via Peking Radio…" There are various harsh things that one might say about Chinese behavior in what the Sino-Indian Treaty of 1954 refers to as "the Tibet region of China," but it is no more proof of a tendency towards expansionism than is the behavior of the Indian Government with regard to the Naga and Mizo tribesmen. As to North Thailand, "the apparatus of infiltration" may well be at work, though there is little reason to suppose it to be Chinese—and it is surely not unrelated to the American use of Thailand as a base of its attack on Vietnam. This reference is the sheerest hypocrisy.

The "attack on India" grew out of a border dispute that began several years after the Chinese had completed a road from Tibet to Sinkiang in an area so remote from Indian control that the Indians learned about this operation only from the Chinese Press. According to American Air Force maps, the disputed area is in Chinese territory. Cf. Alastair Lamb, China Quarterly, July-September, 1965. To this distinguished authority, "it seems unlikely that the Chinese have been working out some master plan…to take over the Indian sub-continent lock, stock and overpopulated barrel." Rather, he thinks it likely that the Chinese were probably unaware that India even claimed the territory through which the road passed. After the Chinese military victory, Chinese troops were, in most areas, withdrawn beyond the McMahon line, a border which the British had attempted to impose on China in 1914 but which has never been recognized by China (Nationalist or Communist), the United States, or any other government. It is remarkable that a person in a responsible position could describe all of this as Chinese expansionism. In fact, it is absurd to debate the hypothetical aggressiveness of a China surrounded by American missiles and a still expanding network of military bases backed by an enormous American expeditionary force in Southeast Asia. It is conceivable that at some future time a powerful China may be expansionist. We may speculate about such possibilities if we wish, but it is American aggressiveness that is the central fact of current politics. ↩︎
Douglas Pike, op. cit., p. 110. This book, written by a foreign service officer working at the Center for International Studies, M.I.T., poses a contrast between our side, which sympathizes with "the usual revolutionary stirrings…around the world because they reflect inadequate living standards or oppressive and corrupt governments," and the backers of "revolutionary guerrilla warfare," which "opposes the aspirations of people while apparently furthering them, manipulates the individual by persuading him to manipulate himself." Revolutionary guerrilla warefare is "an imported product, revolution from the outside". (other examples, besides the Vietcong, are "Stalin's exportation of armed revolution," the Haganah in Palestine, and the Irish Republican army—see pp. 32-33). The Vietcong could not be an indigenous movement since it had "a social construction program of such scope and ambition that of necessity it must have been created in Hanoi" (p. 76—but on pp. 77-79 we read that "organizational activity had gone on intensively and systematically for several years" before the Lao Dong party in Hanoi had made its decision "to begin building an organization"). On page 80 we find "such an effort had to be the child of the North," even though elsewhere we read of the prominent role of the Cao Dai (p. 74), "the first major social group to begin actively opposing the Diem government" (p. 222), and of the Hoa Hao sect, "another early and major participant in the NLF" (p. 69). He takes it as proof of Communist duplicity that in the South, the party insisted it was "Marxist-Leninist," thus "indicating philosophic but not political allegiance," whereas in the North it described itself as a "Marxist-Leninist organization," thus "indicating that it was int he mainstream of the world-wide Communist movement" (p. 150). And so on. Also revealing is the contempt for "Cinderella and all the other fools [who] could still believe there was magic in the mature world if one mumbled the secret incantation: solidarity, union, concord"; for the "gullible, misled people" who were "turning the countryside into a bedlam toppling one Saigon government after another, confounding the Americans"; for the "mighty force of people" who in their mindless innocence thought that "the meek, at last, were to inherit the earth," that "riches would be theirs and all in the name of justice and virtue." One can appreciate the chagrin with which a sophisticated Western political scientist must view this "sad and awesome spectacle." ↩︎ ↩︎
Lacouture, op. cit., p. 188. The same military spokesman goes on, ominously, to say that this is the problem confronting us throughout Asia, Africa, and Latin America, and that we must find the "proper response" to it. ↩︎
William Bundy, in A. Buchan, ed., China and the Peace of Asia, Praeger, 1965. ↩︎
Lindholm, op, cit. ↩︎

SocLib

Noam Chomsky: Responsabilitatea intelectualilor

Responsabilitatea intelectualilor