Acest discurs clasic ţinut în 1970 n-a părut niciodată mai actual. În el Noam Chomsky articulează o apărare clară şi fără compromisuri a viziunii socialist-libertare(anarhiste).
Discurs ţinut de Noam Chomsky la The Poetry Center în New York, New York pe 16 Februarie 1970. Publicat pe site-ul libcom.org. Disponibil și pe chomsky.info
Cred că e util să stabilim ca bază pentru discuţie patru poziţii oarecum idealizate cu privire la rolul statului într-o societate industrială avansată. Vreau să numesc poziţiile astfel:
şi vreau să le consider pe fiecare în parte.
De asemenea, vreau, în avans, să-mi precizez clar punctul meu de vedere, ca să puteţi evalua şi judeca ce zic. Cred că ideile socialismului libertar, şi prin asta mă refer la o gamă de idei care se extinde de la marxism de stânga pâna la anarhism, cred că aceste idei sunt fundamental corecte şi că sunt extensia corectă şi naturală a liberalismului clasic în era unei societăţi industriale avansate. În contrast, mi se pare că ideologia socialismului de stat(adică ceea ce a devenit bolşevismul) şi cea a capitalismului de stat(statul social modern), acestea sunt bineînţeles dominante în societaţile industriale, dar cred că sunt teorii sociale regresive şi extrem de inadecvate, şi un număr mare din problemele noastre fundamentale se trag dintr-un fel de incompatibilitate şi inadecvare a acestor forme sociale cu o societate industrială modernă. Permiteţi-mi să analizez aceste patru puncte de referinţă în secvenţă, începand cu punctul de vedere al liberalismului clasic.
Liberalismul clasic susţine ca idee majoră o opoziţie la toate formele de intervenţie a statului în viaţa personală şi socială(exceptând anumite forme restrânse şi minimale). Ei bine, concluzia asta e destul de familiară, dar totuşi raţionamentul care duce la această concluzie e mai puţin familiar şi, cred, mult mai important decât concluzia în sine.
Una dintre cele mai timpurii şi cele mai geniale expuneri a acestei poziţii e în cartea "Limits of State Action"("Limite ale acţiunii statului") a lui Wilhelm von Humboldt care a fost scrisă în 1792, dar n-a fost publicată decât după 60 sau 70 de ani. În opinia lui statul tinde să, citez, "facă din om un instrument folosit pentru a-i servi proprile scopuri, trecând cu vederea scopurile individului, şi de vreme ce omul e în esenţa sa o fiinţă liberă, căutatoare, care caută să se auto-perfecţioneze, rezultă că statul e o instituţie profund anti-umană." Adică, acţiunile sale, existenţa sa sunt în final incompatibile cu dezvoltarea completă şi armonioasă a potenţialului uman în cea mai bogată diversitate a sa şi, prin urmare, incompatible cu ce Humboldt şi în următorul secol Marx, Bakunin, Mill, şi mulţi alţii, văd ca adevăratul scop al omului.
Şi, pentru posteritate, cred că descrierea asta e corectă. Conservatorul modern tinde să se considere pe sine ca urmaşul firesc al liberalismului clasic văzut în sensul de mai sus, dar cred că asta se poate susţine doar dintr-un punct de vedere extrem de superficial, cum se poate vedea prin studiul mai atent al ideilor fundamentale ale gândirii liberale clasice aşa cum sunt exprimate, în opinia mea, în cea mai profundă formă de Humboldt.
Cred că problemele sunt de o importanţă contemporană destul de considerabilă, şi dacă nu vă deranjează o incursiune care ar putea părea oarecum anticărească, aș vrea să insist asupra lor.
Pentru Humboldt la fel ca şi pentru Rousseau, şi înainte de el cartezienii, atributul central al omului e libertatea sa. "A cerceta şi a creea, astea sunt centrele în jurul cărora se învart, mai mult sau mai puţin, toate preocupările umane." "Dar", continuă el, "toate culturile morale izvorăsc numai şi imediat din viaţa interioară a sufletului şi nu pot fi niciodată produse prin născociri externe şi artificiale. Cultivarea întelegerii, ca oricare altă aptitudine a omului, e în general realizată prin propria activitate, prin propria ingeniozitate, sau prin proprile metode de a folosi descoperirile altora."
Din ipotezele astea în mod evident reiese o teorie a educaţiei, pe care o dezvoltă dar eu n-o prezint aici. Dar, de asemenea, mult mai mult reiese. Humboldt merge mai departe şi dezvoltă cel puţin începuturile unei teorii a exploatării şi alienării care sugerează în moduri semnificative, cred eu, gândirea de început a lui Marx. De fapt Humboldt continuă comentariile pe care le-am citat despre cultivarea întelegerii prin acţiune spontană în felul următor.
El spune, "Omul nu priveşte niciodată ceea ce deţine ca pe al lui, ci mai degrabă ceea ce face, şi muncitorul care are grijă de o grădină e, poate, într-un sens mai adevărat proprietarul ei decât voluptuarul nepăsător care se bucură de roadele sale. Şi din moment ce activitatea umană reală e cea care izvorăşte dintr-un impuls intern, se pare că toţi tăranii şi meșteșugarii ar putea fi ridicaţi la rang de artişti, adică oameni care îşi iubesc munca de dragul ei, o îmbunătăţesc prin propriul geniu plastic şi popria abilitate inventată, şi astfel îşi cultivă propriul intelect, îşi înnobilează caracterul şi îşi exultă şi rafinează plăcerile, şi aşa omenirea ar fi înnobilată chiar prin lucrurile care acum, deşi frumoase în sine, tind des să fie degradate. Libertatea e fară îndoială condiţia indispensabilă fară de care nici cele mai congeniale preocupări cu natura umană individuală nu vor reuşi vreodată să producă astfel de influenţe salutare. Orice nu răsare din alegerea liberă a omului, sau e rezultatul îndrumării şi a ordinului, nu intră în esenţa fiinţei sale şi rămâne străin fată de natura lui reală. Nu o efectuează cu energii umane adevărate, ci doar cu exactitate mecanică. Şi dacă un om se comporta într-un mod mecanic, am putea să admirăm ce face, dar dispreţuim ce e."
Pentru Humboldt omul "e născut pentru a cerceta şi a creea, şi când un om sau un copil alege să cerceteze sau creeze din propria iniţiativă atunci el devine în termeni proprii un artist în loc de o unealta a producţiei sau un papagal bine antrenat." Asta e esenţa conceptului sau despre natura umană. Şi cred că e foarte interesant şi revelator să îl comparăm cu Marx, cu manuscrisele timpurii ale lui Marx, şi îndeosebi relatarea sa despre, "alienarea muncii atunci când e externă muncitorului, când nu face parte din natura sa, astfel încât nu se îndeplineşte pe sine în munca sa dar se neagă pe sine şi e extenuat fizic şi decăzut mental. Munca asta alienată care trimite pe unii din muncitori înapoi într-un fel de muncă barbară şi îi transformă pe alţii în maşinării, privând astfel omul de caracterul speciei sale, de activitate liberă şi conştientă şi de viată productivă."
Să ne amintim bine cunoscuta şi des citata referinţă a lui Marx către o forma mai înaltă a societaţii în care munca nu a devenit doar un mijloc al vieţii ci şi cea mai mare dorinţa a vieţii. Şi să ne amintim de asemenea critica sa repetată fată de munca specializată care, citez din nou, "multilează muncitorul şi-l transformă într-un fragment al unei fiinţe umane, îl degradează pană devine un simplu accesoriu al unei maşinării, îi face munca un chin atât de mare încat sensul ei esenţial e distrus, îl înstrăinează fată de potenţialul intelectual al procesul muncii în proporţie cu măsura în care ştiinţa e încorporată în proces ca o putere independentă."
Robert Tucker a insistat că Marx vede revoluţionarul mai mult ca pe un producător frustrat decât un client nemulţumit. Şi critica asta mult mai radicală a relaţiilor de producţie capitaliste izvoraşte direct, deseori în aceleaşi cuvinte, din gândirea libertară a iluminismului. Din acest motiv, cred, trebuie să spunem că ideile liberalismului clasic în esenţa lor, dar nu în modul în care s-au dezvoltat, sunt profund anti-capitaliste. Esenţa acestor idei trebuie distrusă ca ele să servească drept ideologie pentru capitalismul industrial modern.
Scriind în anii 1780 şi la începutul anilor 1790, Humboldt nu avea nicio concepţie despre formele pe care capitalismul industrial le va lua. În consecinţă, în această lucrare clasică a liberalismului clasic el insistă pe problema limitării puterii statului, şi nu e prea îngrijorat de pericolele puterii private. Motivul e acela că el crede în şi vorbeşte despre egalitatea esenţială a condiţiei cetăţenilor privaţi. Desigur, habar n-are, scriind în 1790, de modurile în care noţiunea de persoană privată va ajunge să fie reinterpretată în era capitalismului corporatist.
Nu a prevăzut, acum citez din istoricul anarhist Rudolf Rocker, "că democraţia cu modelul ei de egalitate a tuturor cetăţenilor în faţa legii şi liberalismul cu dreptul omului asupra propriei persoane vor fi ambele naufragiate în realităţile economiei capitaliste. Humboldt nu a prevăzut că într-o economie capitalistă prădătoare intervenţia statului ar fi o necesitate absolută pentru a prezerva existenţa umană, pentru a preveni distrugerea mediului fizic. Vorbesc optimist bineînţeles."
Aşa cum Karl Polanyi a subliniat: "Piaţa care se auto-reglează nu ar putea exista pentru nicio perioadă de timp fară să anihileze substanţa umană şi naturală a societaţii. Ar distruge fizic omul şi ar transforma împrejurimile sale într-o sălbaticie." Cred că afirmaţia asta e corectă. Humboldt de asemenea nu a prevăzut consecinţele transformării muncii într-o marfă ce e vândută şi cumpărată. Doctrina e, din nou după cuvintele lui Polanyi, "nu ţine de marfă să decidă unde ar trebui să fie oferită pentru vânzare, către ce scop ar trebui să fie folosită, la ce preţ ar fi permis să fie vândută, în ce fel ar trebui să fie consumată sau distrusă." Dar marfa în cazul acesta e viaţa umană. Şi protecţia socială a fost, prin urmare, o necesitate minimă pentru a restrânge funcţionarea iraţională şi distructivă a pieţei libere clasice.
De asemenea Humboldt nu a înţeles în 1790 că relaţiile economice capitaliste au perpetuat o formă de robie care cu mult timp în urmă, de fapt încă din 1767, Simon Linguet declarase că e chiar mai rea ca sclavia, scriind "e imposibilitatea de a-şi câştiga traiul prin orice alte mijloace care obligă muncitorii agricoli să muncească pămantul al cărui roade nu le vor mânca şi zidarii să construiască clădiri în care nu vor locui. Nevoia îi târăşte în pieţele în care aşteaptă stăpâni care le vor face favoarea de a-i cumpăra. Nevoia îi obligă să se pună în genunchi în faţa omului bogat pentru a primi de la el permisiunea de a-l îmbogăţi. Ce câştig efectiv i-a adus desfinţarea sclaviei? E liber, zici tu, acesta e ghinionul lui. Oamenii ăstia, se spune, nu au stăpân. Au unul, şi cel mai groaznic, cel mai imperios stăpân: nevoia. Asta îi reduce la cea mai crudă dependenţă."
Şi dacă e ceva degradant pentru natura umană e ideea de robie - aşa cum orice exponent al iluminismului ar insista -, atunci ar urma că o nouă emancipare ar trebui aşteptată, la ce s-a referit Fourier ca a treia şi ultima fază emancipatoare a istoriei, prima a făcut iobagi din sclavi, a doua salariaţi din iobagi, şi a treia, care va transforma proletarii în oameni liberi, prin eliminarea caracterul de marfă a muncii, sfârşind sclavia salarială şi aducând instituţiile comerciale, industriale şi financiare sub control democratic.
Toate lucrurile astea sunt lucruri pe care Humboldt nu le-a exprimat şi nu le-a văzut în doctrina sa liberală clasică, dar cred că ar accepta concluziile astea. E, de exemplu, de acord că intervenţia statului e legitimă "dacă libertatea ar distruge chiar condiţiile fară de care nu numai libertatea dar chiar şi existenţa în sine ar fi de neconceput", care sunt circumstanţele care apar într-o economie capitalistă necontrolată. Şi, ca în remarcile pe care le-am citat, condamnă viguros alienarea muncii.
În orice caz, critica sa asupra birocraţiei şi asupra statului autocratic stă ca un avertisment elocvent faţă de cele mai sumbre aspecte ale istoriei moderne, şi punctul important e că baza criticii sale e aplicabilă la o gamă mult mai largă de instituţii coercitive decât şi-a imaginat el, în special instituţilor capitalismului industrial.
Deşi exprimă o doctrină liberală clasică, Humboldt nu e un individualist primitiv, în stilul, de exemplu, a lui Rousseau. Rousseau glorifică sălbaticul care trăieşte în el dar viziunea lui Humboldt e complet diferită. Humboldt rezumă remarcile lui Rousseau în felul următor: "Întregul conţinut al ideilor şi argumentelor sale ar putea fi reduse la următoarea frază 'că în timp ce ar distruge toate lanţurile din societatea umană, ar încerca să gasească cât mai multe noi legături sociale posibile, omul izolat nu e mai capabil să se dezvolte decât cel înlănţuit.'" Şi el, de fapt, asteaptă cu nerăbdare o comunitate bazată pe asociere liberă, fără constângere din partea statului sau a altor instituţii autoritare, în care oameni liberi pot creea şi cerceta şi pot realiza cea mai înaltă dezvoltare a puterilor lor.
De fapt, cu mult înaintea timpului sau, prezintă o viziune anarhistă care e potrivită poate pentru următoarea etapă a societăţii industriale. Putem poate să aşteptăm o zi în care aceste şuviţe variate vor fi aduse împreună în cadrul socialismului libertar, o formă socială care de abia există astăzi, deşi elementele sale pot fi percepute. De exemplu, în garantarea drepturilor individuale care s-a realizat cel mai complet, deşi încă viciate în mod tragic, în democraţiile vestice sau în kibbutzurile israeliene sau în experimentele consiliilor muncitoreşti din Iugoslavia sau în efortul de a trezi conştiinţa populară şi de a crea o nouă implicare în procesul social care e un element fundamental în revoluţiile din lumea a treia care coexistă impropriu cu practici autoritare imposibil de apărat.
Daţi-mi voie să rezum primul punct. Primul concept al statului pe care vreau să-l stabilesc ca referinţă e liberalismul clasic. Doctrina sa e aceea că funcţiile statului trebuie limitate drastic. Dar caracterizarea asta familiară e foarte superficială. Mai profund, punctul de vedere liberal clasic se dezvoltă dintr-o anumită concepţie asupra naturii umane, una care insistă asupra importanţei diversităţii şi a creaţiei libere. Prin urmare, punctul acesta de vedere e într-o opoziţie fundamentală cu capitalismul industrial cu sclavia sa salarială, cu munca sa alienată şi cu principiile sale ierarhice şi autoritare despre organizarea socială şi economică.
Cel puţin în forma sa ideală, gândirea liberală clasică se opune de asemenea conceptelor individualismului posesiv care sunt intrinseci ideologiei capitaliste.
Caută să elimine lanţurile sociale şi să le schimbe cu legături sociale, nu cu lăcomie competitivă, nu cu individualism prădător, bineînţeles nu cu imperii corporatiste, private sau de stat. Gândirea libertară clasică mi se pare, prin urmare, că duce direct către socialism libertar sau anarhism, dacă vrei, când e combinată cu înţelegerea capitalismului industrial.
Al doilea punct de referinţă pe care vreau să-l discut e viziunea socialistă libertară asupra statului. Un scriitor francez a scris odată că "anarhismul, ca hârtia, îndură orice". Şi sunt multe variante de anarhism. Mă preocupă aici una singură, mai exact anarhismul lui Bakunin care a scris în 1865 în manifestul său anarhist că pentru a fi anarhist trebuie să fi în primul rând socialist. Mă preocupă anarhismul lui Adolf Fisher, unul dintre martirii incidentului din Hay Market din 1886, care a zis că fiecare anarhist e un socialist dar nu fiecare socialist e neapărat un anarhist. Un anarhist consecvent trebuie să se opună proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Genul acesta de proprietate e, aşa cum afirmă Proudhon în remarca sa celebră, o formă de furt. Dar un anarhist consecvent se va opune de asemenea organizării producţiei de către guvern.
Citând: "înseamnă socialism de stat, comanda oficialilor statului asupra producţiei şi comanda directorilor, administartorilor, oamenilor de ştiinţa, oficialilor la locul de muncă. Scopul clasei muncitoare e liberarea de exploatare, şi scopul acesta nu e atins şi nu poate fi atins printr-o nouă clasă care direcţionează şi guvernează şi se substituie burgheziei. E realizată doar de muncitorii înşişi, fiind stăpâni peste producţie, printr-o anumită formă de consilii muncitoreşti."
Remarcile astea, întâmplarea face, sunt citate din marxistul de stânga Anton Pannekoek, şi de fapt marxism radical - ce Lenin numea odată ultra-stângism infantil - contopit cu curentele anarhiste. Acesta e un punct important, cred eu, şi daţi-mi voie să ofer încă o ilustraţie a acestei convergenţe dintre marxismul de stânga şi anarhismul socialist.
Să luam în considerare următoarea caracterizare a socialismului revoluţionar: "Revoluţionarul socialist neagă că proprietatea statului asupra mijloacelor de producţie se poate termina în altceva în afară de un despotism birocratic. Am văzut de ce statul nu poate controla democratic industria. Industria poate fi deţinută şi controlată democratic doar de muncitori care aleg direct din rândul lor comitete administrative industriale. Socialismul va fi în mod fundamental un sistem industrial, electoratul sau va avea caracter industrial. Prin urmare cei care sunt implicaţi în activitatea socială şi în industriile sociale vor fi direct reprezentaţi în consiliile locale şi centrale ale administraţiei sociale. În modul acesta puterile genului acesta de delegaţi vor curge în sus dinspre cei care fac munca şi în concordanţă cu nevoile comunităţii. Când consiliul administrativ industrial central se reuneşte va reprezenta fiecare fază a activitaţii sociale. În modul acesta statul capitalist politic sau geografic va fi înlocuit cu comitetul administrativ industrial al socialismului. Tranziţia de la un sistem social la celălalt va fi revoluţia socială. Statul politic a înseamnat de-a lungul istoriei guvernarea oamenilor de către clasele conducătoare, republica socialismului va fi guvernarea industriei administrată în numele întregii comunităţi. Primul a însemnat subjugarea economică şi politică a celor mulţi, cel din urmă va însemna libertatea economică a tuturor. Va fi, prin urmare, o democraţie adevărată."
Remarcile astea sunt luate dintr-o carte numită "The State: Its Origins and Function"("Statul: originile şi funcţionarea sa"), scrisă de William Paul la începutul anului 1917, chiar înainte de cartea "State and Revolution"("Statul şi revoluţia") a lui Lenin, care e cea mai libertară lucrare a sa.
William Paul a fost unul dintre fondatorii Partidului Comunist Britanic, mai târziu editorul Jurnalul Partidului Comunist Britanic. Şi e interesant că critica sa a socialismului de stat seamană foarte mult, cred, cu doctrina libertară a anarhiştiilor, în special, în principiul ei care spune că statul trebuie să dispară, pentru a fi înlocuit cu organizarea industrială a societaţii în cursul revoluţiei sociale. Proudhon a scris în 1851 că ceea ce punem în locul guvernului e organizarea industrială, şi multe comentarii simulare pot fi citate. Asta, în esenţă, e ideea fundamentală a anarhiştiilor revoluţionari. Ce e mai important decât faptul că multe astfel de afirmaţii pot fi citate e faptul că aceste idei au fost realizate în acţiuni revoluţionare spontane de multe ori. De exemplu, în Italia şi Germania după Primul Război Mondial, în Catalunia în 1936.
S-ar putea argumenta, sau cel puţin eu argumentez, că comunismul de consiliu în acest sens, în sensul dat de citatul lung pe care l-am citit e forma naturală a socialismului revoluţionar într-o societate industrială. Reflectă întelegerea intuitivă că democraţia e o farsă atunci când sistemul industrial e controlat de orice formă de elită autocratică, fie că sunt patroni, administratori, tehnocraţi, partid de avangardă, birocraţie de stat, sau orice altceva. Sub condiţiile astea de dominaţie autoritară, ideile liberale clasice care sunt exprimate şi de Marx şi Bakunin şi de toţi revoluţionarii adevaraţi nu pot fi realizate.
Omul, altfel spus, nu va fi liber să cerceteze şi să creeze, să-şi dezvolte potenţialul pe deplin. Muncitorul va rămane un fragment al unei fiinţe umane, degradat, o unealtă în procesul productiv direcţionat de sus. Şi ideile socialismului libertar revoluţionar, în sensul acesta, au fost scufundate în societaţile industriale din ultima jumătate de secol. Ideologiile dominante au fost acelea ale socialismului de stat şi ale capitalismului de stat.
Dar a avut loc o renaştere interesantă în ultimii doi ani. De fapt, tezele pe care le-am citat din Anton Pannekoek au fost luate dintr-o broşură recentă a unui grup francez radical al muncitoriilor, şi citatul pe care l-am citit din William Paul despre socialism revoluţionar a fost luat dintr-o lucrare de Walter Kendall de la Conferinţa Naţionala pentru Controlul Muncitoresc din Sheffield, Anglia, luna martie trecută.
Ambele grupuri reprezintă ceva semnificativ. Mişcarea pentru Control Muncitoresc din Anglia, în special, s-a dezvoltat într-o, cred, forţa remarcabilă şi semnificativă în ultimii câţiva ani. Include unele dintre cele mai mari sindicate, de exemplu Federaţia Ingineriei Amalgamate(Amalgamated Engineering Federation) care, cred, e al doilea cel mai mare sindicat din Anglia şi care a preluat aceste principii ca ideiile sale fundamentale. A avut o serie interesantă de conferinţe, creând o literatură bazată pe broşuri interesantă, şi pe continent sunt evoluţii paralele. Luna mai din 1968 în Franţa a accelerat, desigur, interesul în creştere faţă de comunismul de consiliu şi alte idei similare şi alte forme ale socialismului libertar din Franţa şi Germania, ca şi în Anglia.
Dată fiind distribuţia în general conservativă a societaţii noastre extrem de ideologică, nu e prea surprinzător că Statele Unite sunt neatinse de aceste curente. Dar şi asta s-ar putea să se schimbe. Eroziunea mitologiei Războiului Rece face cel puţin posibil să discutăm unele din aceste întrebări, şi dacă prezentul val de represiune poate fi împins înapoi, dacă stânga poate să-şi depăşească cele mai sinucigaşe tendinţe şi poate să construiască pe baza realizărilor deceniului trecut, problema organizării societăţii industriale pe linii cu adevărat democratice, cu control democratic atât la locul de muncă căt şi în comunitate, asta ar trebui să devină problema intelectuală dominantă pentru cei care sunt conştienţi de problemele societăţii contemporane. Şi pe parcurs ce se dezvoltă o mişcare în masă pentru socialism libertar revoluţionar, aşa cum sper eu că o să se întample, speculaţia ar trebui să se transforme în acţiune.
Poate părea quixotic să grupezi marxismul de stânga şi anarhismul sub aceaşi rubrică, aşa cum am făcut eu, dat fiind antagonismul dintre marxişti şi anarhişti de-a lungul secolului trecut, începand cu antagonismul dintre Marx şi Engels pe de-o parte şi, de exemplu, Proudhon şi Bakunin pe cealaltă parte. În secolul XIX cel puţin, diferenţele lor cu privire la problema statului e semnificativă, dar într-un sens a fost tactică. Anarhiştii erau convinşi că statul şi capitalismul trebuie distruse împreuna. Dar Engels într-o scrisoare din 1883, şi-a exprimat opoziţia faţă de ideea asta în felul următor: "Anarhiştii au pus chestia cu susul în jos. Declară că revoluţia proletară trebuie să înceapă cu eliminarea organizării politice a statului. Dar să o distrugi într-un asemenea moment ar fi să distrugi singurul organism prin intermediul căruia proletariatul victorios poate să-şi impună nou cucerita putere, să-şi ţina la pământ adversarii şi să-şi pună în funcţiune revoluţia economică a societaţii fară de care întreaga victorie trebuie să se termine într-o nouă înfrangere şi într-un măcelul colectiv al muncitoriilor, similar cu cele de după Comuna din Paris."
Comuna din Paris, cred că e corect spus, a repezentat ideiile socialismului libertar, ale anarhismul dacă vrei, şi Marx a scris despre ea cu un entuziasm mare. De fapt, experienţa comunei l-a făcut să-şi modifice concepţia sa despre rolul statului şi să adopte o perspectivă oarecum mai aproape de anarhism despre natura revoluţiei sociale, aşa cum se poate vedea, de exemplu, la începutul Manifestului Comunist, ediţia publicată în 1872. Comuna a fost bineînţeles înecată în sânge, la fel cum au fost distruse comunele anarhiste din Spania de către armatele fasciste şi comuniste. Şi s-ar putea argumenta că structuri mai dictoriale ar fi apărat revoluţia împotriva unor astfel de forţe. Dar mă îndoiesc foarte mult că e adevărat, cel puţin în cazul Spaniei, mi se pare că o politică libertară mai consecventă ar fi putut asigura singura apărare posibilă a revoluţiei.
Bineînţeles că afirmaţia asta poate fi contestată şi e o poveste lungă în care nu vreau să intru aici, dar cel puţin e clar că trebuie să fi destul de naiv, după evenimentele ultimei jumătaţi a secolului trecut, să eşuezi să vezi adevărul în avertizările repetate ale lui Bakunin că birocraţia roşie se va dovedi a fi cea mai violentă şi groaznică minciună a secolului. "Ia cel mai radical revoluţionar şi pune-l pe tronul Rusiei", a zis în 1870, "sau dă-i putere dictatorială, şi înainte să treacă un an el va deveni mai rău ca Ţarul însuşi."
Mă tem că, în privinţa asta Bakunin a fost mult prea perceptiv, şi genul acesta de avertizări au fost vociferate în mod repetat dinspre stânga. De exemplu, în anii 1890 anarho-sindicalistul Fernand Pelloutier întreba, "Trebuie statul tranziţional neapărat îndurat sau inevitabil să fie închisoarea colectivistă? Nu s-ar putea să constea dintr-o organizaţie liberă limitată exclusiv de nevoile producţiei şi consumului, toate instituţiile politice dispărând astfel?"
Nu pretind că ştiu răspunsul la întrebarea asta, dar cred că e clar că dacă răspunsul nu e pozitiv, șansele pentru o revoluţie democratică adevărată care ar realiza idealurile umaniste ale stângii sunt poate destul de mici. Cred că Martin Buber a pus problema destul de succint când a zis: "Nu te poţi aştepta în natura lucrurilor ca unui copac mic care a fost transformat într-o bâtă să-i crească frunze." Numai pentru acest motiv, e esenţial ca o mişcare revoluţionară puternică să existe în Statele Unite, dacă se vrea să existe posibilităţi rezonabile pentru o schimbare socială democratică de tip radical oriunde în lumea capitalistă. Şi remarci comparabile, cred, sunt valabile fară îndoială pentru imperiul rus.
Lenin până la finalul vieţii sale a stresat ideea că "e un adevăr elementar al marxismului că victoria socialismului necesită efortul comun al muncitorilor din mai multe tări avansate. Cel puţin necesită ca marile centre ale imperialismului mondial să fie împiedicate de presiuni domestice să intervină prin acţiuni contra-revoluţionare." Doar asemenea posibilităţi vor permite oricărei revoluţii să dea jos instituţiile coercitive al propriului stat pe masură ce încearcă să aducă economia sub control democratic direct.
Permiteţi-mi să rezum pe scurt din nou. Am menţionat până acum două puncte de referinţă pentru discuţia despre stat, liberalism clasic şi socialism libertar. Ambele sunt de acord că funcţiile statului sunt represive şi că acţiunea statului trebuie limitată. Socialistul libertar merge mai departe şi insistă că puterea statului trebuie eliminată în favoarea organizării democratice a societăţii industriale cu control popular direct asupra tuturor instituţiilor de către cei care participă în precum şi cei care sunt direct afectaţi de funcţionarea acestor instituţii. Deci s-ar putea imagina un sistem de consilii muncitoreşti, consilii ale consumatoriilor, adunări comunale, federaţii regionale, şi aşa mai departe, cu genul de reprezentare care e directă şi revocabilă, în sensul în care reprezentanţii sunt direct răspunzători faţă de şi se întorc direct în grupul social bine definit şi integrat pentru care vorbesc într-o anumită organizaţie de rang superior, ceva în mod evident foarte diferit de sistemul nostru de reprezentare.
Acum s-ar putea foarte bine pune întrebare dacă asemenea structură socială e fezabilă într-o societate complexă şi extrem de tehnologizată. Există contraargumente, şi cred că se încadrează în două categorii principale. Prima categorie e că astfel de organizare e contrară naturii umane, şi a doua categorie spune în mare că e incompatibilă cu cererile eficienţei. Aş vrea să le examinez pe ambele.
Să luam în considerare pe prima, anume că o societate liberă e contrară naturii umane. E adesea întrebat, vor oamenii cu adevărat libertate, vor ei responsabilitatea care vine cu ea. Sau ar prefera ei să fie conduşi de un stăpân binevoitor. În mod constant, apologeţii pentru distribuţia de putere existentă au susţinut o versiune sau alta a ideii de sclav fericit. Acum 200 de ani, Rousseau a denunţat politicienii şi intelectualii sofişti "care caută căi să ascundă faptul", aşa susţinea el, "că proprietatea esenţială şi definitorie a omului e libertatea sa. Ei atribuie omului o înclinare naturală către aservire, fără să se gandească că e la fel pentru libertate ca şi pentru inocenţă şi virtute. Valoare lor e simţită doar atât timp cât te bucuri de ele, şi gustul pentru ele e pierdut imediat după ce le-ai pierdut." Ca dovadă pentru această doctrină el se referă la toate minunile făcute de popoarele libere ca să se apere de oprimare. "E adevărat", spune el, "cei care au abandonat viaţa unui om liber nu fac nimic altceva decât să se laude încontinuu cu pacea şi liniştea de care se bucură în lanţurile lor. Dar când văd pe ceilalţi sacrificând plăceri, linişte, bogăţie, putere şi viaţa însăşi pentru prezervarea acestui singur bun care e atât de dispreţuit de cei care l-au pierdut, când văd mulţimile de sălbatici complet dezbrăcaţi dispreţuind voluptatea europeană şi suferind foamea, focul, sabia şi moartea doar ca să-şi păstreze libertatea, cred că nu se cade ca sclavii să vorbească despre libertate." Un comentariu pentru care poate putem să-i dăm o interpretare contemporană.
Comentarii destul de asemănătoare au fost făcute și de Kant 40 de ani mai târziu. Nu poate, spune el, "accepta afirmaţia că anumiţi oameni nu sunt potriviţi pentru libertate, de exemplu, iobagii ce aparţin unui moşier. Dacă accepţi presupunerea asta, libertatea nu va fi niciodată relizată. Pentru că nu poţi ajunge la maturitatea necesară pentru a fi liber daca nu eşti liber deja. Trebuie să fi liber ca să poţi învăţa să-ţi foloseşti puterile în mod liber şi util. Primele încercări vor fi cu siguranţă brutale şi vor duce la o stare a lucrurilor mai dureroasă şi periculoasă decât condiţia anterioară, sub dominarea dar şi protecţia unei autorităţi externe. Totuşi, poţi deveni raţional doar prin proprile experienţe, şi trebuie să fi liber ca să poţi să le încerci. Să accepţi principiul care spune că libertatea e inutilă pentru cei de sub controlul tău și că poţi să le-o refuzi pentru totdeauna e o încălcare a dreptului lui Dumnezeu însuşi, care a creat omul să fie liber."
Această remarcă e de asemenea interesantă şi datorită contextului în care e făcută. Kant, cu ocazia asta, apăra revoluţia franceză în timpul terorii împotriva celor care susţineau că a arătat că masele nu sunt pregătite pentru privilegiul de a fi libere. Şi remarcile sale au, de asemenea, o relevanţă contemporană evidentă. Nicio persoană raţională nu ar aproba violenţa și teroarea, şi în special teroarea statului post-revoluţionar care a căzut în mâinile unei autocraţii care a atins de mai multe ori niveluri de sălbăticie de nedescris. În acelaşi timp, nicio persoană compătimitoare și de omenie nu va condamna uşor violenţa care deseori se întamplă când masele oprimate pentru mult timp se ridică împotriva asupritorilor lor sau când fac primii lor paşi către libertate şi reconstruţie socială.
Humboldt, cu doar câţiva ani înaintea lui Kant, a exprimat o părere foarte similară cu asta. De asemenea, el a spus că libertatea şi varietatea sunt precondiţiile pentru auto-realizarea umană. "Nimic nu promovează această potrivire pentru libertate decât libertate în sine. Adevărul acesta poate că nu va fi recunoscut de către cei care atât de des au folosit această nepotrivire ca o scuză pentru a continua să reprime, dar pentru mine pare să rezulte fără îndoială din însăşi natura omului. Incapacitatea pentru libertate poate să răsară doar dintr-o lipsă de putere morală şi intelectuală. Să sporeşti această putere e singurul mod de a satisface lipsa, dar ca să faci asta presupune să ai libertatea care trezeşte activitatea spontană. Cei care nu înţeleg asta pot fi suspectaţi pe drept că nu înţeleg natura umană, și că vor să transforme oamenii în maşinii."
Critica lui Rosa Luxemburg fraternă şi simpatică faţă de practica şi ideologia bolşevică a fost făcută în termeni foarte similari. "Doar participarea activă a maselor în autoguvernare şi în reconstrucţia socială ar putea aduce transfomarea spirituală completă în masele degradate de secole de domnie a clasei burgheze, la fel cum numai experienţa lor creativă şi acţiunea lor spontană pot rezolva nenumăratele probleme care apar la crearea unei societăţi socialiste libertare."
Ea a continuat să spună că istoric vorbind erorile comise de o mişcare cu adevărat revoluţionară sunt infinit mai roditoare decât infailibilitatea celui mai inteligent comitet central, şi cred că remarcile astea pot fi traduse imediat pentru ideologia oarecum paralelă a corporaţiei sufletiste care e acum destul de populară printre cadrele universitare americane. De exemplu, Carl Kysen scrie: "Deţinătorul de proprietate nu mai caută să maximizeze rentabilitatea investiţiei, conducerea se vede responsabilă faţă de acţionari, angajaţi, clienţi, publicul larg şi poate cel mai important faţă de firmă însăşi ca instituţie. Nu se afişează un comportament lacom sau apucător, nu există nicio încercare de a împinge pe muncitorii şi pe comunitate a cel puţin unei părţi a costurilor sociale ale afacerii. Corporaţia modernă e o corporaţie sufletistă."
Similar, partidul de avangardă e un partid sufletist. În ambele cazuri cei care îndeamnă oamenii să se supună domniei acestor autocraţii binevoitoare pot fi, cred, acuzaţi pe drept de a dori să facă din oameni maşini. Acum, corectitudinea opiniei care e exprimată de Rousseau şi Kant şi Humboldt şi Luxemburg şi mulţi alţii, nu cred că e în momentul acesta susceptibilă la dovezi ştiinţifice. Se poate evalua în termeni de experienţă şi intuiţie. Dar, de asemenea, se pot evidenţia consecinţele sociale ale adaptării părerii cum că oamenii sunt născuţi ca să fie liberi, sau că sunt născuţi ca să fie conduşi de autocraţi binevoitori.
Cum rămâne cu a doua întrebare, întrebarea despre eficienţă? E controlul democratic al sistemului industrial, până la cele mai mici unităţi funcţionale, incompatibil cu eficienţa? Asta se argumenteză frecvent pe mai multe baze. De exemplu, unii spun că management-ul centralizat e o necesitate a tehnologiei, dar cred că argumentul e extrem de slab când îl examinezi. Aceaşi tehnologie care aduce informaţia relevantă consiliului de administraţie o poate aduce, atunci când e nevoie de ea, tuturor angajaţilor. Tehnologia care e acum capabilă să elimine munca stupefiantă care transformă oamenii în unelte specializate ale producţiei permite în principiu tihna şi oportunităţile educaţionale care le permit să folosească această informaţie într-un mod raţional. Mai mult decât atât, chiar şi o elită economică care dă pe afară de sufletism, ca să folosesc fraza lui Ralph Miliband, e forţată de sistemul în care funcţionează să organizeze producţia pentru anumite scopuri: putere, creştere, profit, dar nu în scopul îndeplinirii nevoilor umane de bază, nevoi care într-un grad din ce în ce mai critic pot fi exprimate doar în termeni colectivi. E cu siguranţă de conceput şi e poate chiar probabil ca deciziile luate de colectivul însuşi să reflecte aceste nevoi şi interese la fel de bine ca cele luate de diferite elite sufletiste.
În orice caz, e puţin dificil să iei în serios agumente despre eficienţă într-o societate care dedică resurse atât de enorme risipei şi distrugerii. Aşa cum ştie toată lumea, chiar conceptul de eficienţa e încărcat până la refuz de ideologie. Maximizarea mărfurilor nu e de departe singura măsură a unei existenţe decente. Ideea e familiară, și nu e necesară nicio elaborare.
Permiteţi-mi să mă îndrept către cele două puncte de referinţă finale: cel bolşevic sau socialist de stat şi cel capitalist de stat. Aşa cum am încercat să sugerez, au puncte în comun, şi în aspecte interesante ele diverg faţă de idealul liberal clasic sau faţă de elaborarea sa ulterioară în socialismul libertar. Din moment ce sunt interesat de societatea noastră, permiteţi-mi să fac câteva observaţii elementare despre rolul statului, evoluţia sa probabilă şi presupunerile ideologice care acompaniază şi uneori deghizează aceste fenomene.
Pentru început, e evident că putem distinge două sisteme de putere, sistemul politic şi sistemul economic. Primul constă în principiu din reprezentanţi aleşi ai poporului care stabilesc politicile publice. Al doilea, în principiu, e un sistem de putere privată, un sistem de imperii private, care sunt libere fată de controlul public, exceptând modurile distante şi indirecte în care chiar şi o nobilitate feudală sau o dictatură totalitară trebuie să fie receptivă la voinţa publică. Există mai multe consecinţe imediate ale acestei organizări a societăţii.
Prima e că într-un mod subtil un model mental autoritar e indus într-o foarte mare masă a populaţiei care e supusă decretelor venite de deasupra. Cred că asta are un mare efect asupra caracterului general al culturii. Efectul e credinţa că trebuie să te supui dictatelor arbitrare şi să aderi la autoritate. Şi cred că de fapt un fapt remarcabil şi captivant legat de mişcările tineretului din anii recenţi e acela că contestă şi încep să dărâme unele dintre aceste tipare autoritare.
Al doilea fapt care e important e că gama de decizii care sunt în principiu supuse controlului democratic public e destul de restrânsă. De exemplu, exclude în lege şi în principiu instituţiile centrale în orice societate industrială avansată, adică întregul sistem comercial, industrial şi financiar. Şi un al treilea fapt e că până şi gama restrânsă de decizii care sunt supuse în principiu controlului democratic, centrele de putere privată, desigur, exercită o influenţă excesiv de grea în moduri perfect evidente, prin controlul mass-mediei, prin controlul organizaţiilor politice sau de fapt prin simplul şi directul mod de a furniza personalul de vârf al sistemului parlamentar însuşi, aşa cum e evident că o fac. Richard Barnet afirmă, în studiul său recent al primilor 400 factori de decizie din sistemul de sigurantă naţională postbelic, că ei "vin din birourile executive şi birourile de avocatură aflate la o aruncătură de băţ unele de celelalte, în 15 blocuri de clădiri din 5 oraşe mari." Şi toate celelalte studii arată acelaşi lucru.
Pe scurt, sistemul democratic funcţionează în cel mai bun caz într-o gamă restrânsă într-o democraţie capitalistă, şi chiar şi în această gamă restrânsă funcţionarea sa e extrem de influenţată de concentrările de putere privată şi de modurile de gândire autoritare şi pasive care sunt induse de instituţiile autoritare cum ar fi industriile, de exemplu. E un truism dar unul care trebuie să fie în mod constant repetat și anume că democraţia şi capitalismul sunt în cele din urmă incompatibile. Şi o privire mai atentă la această problemă doar întăreşte concluzia asta. Există procese perfect evidente de centralizare a controlului care au loc atât în sistemul politic cât şi în cel industrial. Când vine vorba despre sistemul politic, în toate democraţiile parlamentare, nu numai în a noastră, rolul parlamentului în formarea politicilor a scăzut în anii de după Al Doilea Război Mondial, aşa cum ştie toată lumea şi cum în mod repetat semnalează comentatorii politici.
Cu alte cuvinte, executivul devine din ce în ce mai puternic pe măsură ce funcţiile de planificare ale statului devin mai semnificative. Comitetul Serviciilor Armate al Casei Reprezentanţilor a descris acum câţiva ani în urmă rolul Congresului ca pe acela al unui unchi plângăreţ dar în esenţă generos şi care se plânge în timp ce pufăie furios din pipă dar care în final, aşa cum se aşteaptă toată lumea, cedează şi predă alocaţia. Şi studiile atente ale deciziilor militare civile de după Al Doilea Război Mondial arată că asta e o percepţie destul de exactă.
Senatorul Vandenberg cu 20 de ani în urmă a exprimat frica sa că şeful executivului american va deveni dictatorul militar numărul unu de pe Pământ, fraza lui. Între timp, asta s-a întâmplat. Cea mai clară decizie ce susţine acestă opinie e decizia de a escalada conflictul din Vietnam în februarie 1965, nesocotind cinic voinţa exprimată de electorat. Incidentul acesta relevă, cred, cu claritate perfectă rolul publicului în deciziile legate de pace şi război, rolul publicului în deciziile despre liniile principale ale politicii publice în general. Şi sugerează de asemenea irelevanţa politicii electorale pentru deciziile majore legate de politici naţionale.
Din păcate, nu poţi da afară pramatiile prin vot, pentru că nu le-ai votat niciodată, de la bun început. Directorii şi avocaţii corporatişti şi aşa mai departe, care se regăsesc în număr copleşitor în executiv, asistaţi tot mai mult de clasa de mandarini (înalt demnitar în China feudală), rămân la putere indiferent pe cine alegi.
Mai mult, e interesant de notat că elita asta conducătoare e foarte clară faţă rolul ei social. Ca exemplu să luam pe Robert McNamara, care e persoana lăudată de toţi din cercurile liberale pentru umanitatea sa, strălucirea sa tehnică şi campania sa pentru a controla armata. Opiniile sale despre organizarea socială, cred că sunt destul de lămuritoare. El spune că luarea de decizii vitale în chestiunii de politici dar şi de afaceri trebuie să rămână la vârf. În parte, dar nu în întregime, pentru asta există vârful. Şi continua să sugereze că, aparent, acesta e un imperativ divin. Citez: "Dumnezeu e clar democratic, distribuie puterea mentală în mod universal, dar se aşteaptă în mod destul de justificat să facem ceva eficient şi constructiv cu acel dar nepreţuit. Acesta e rolul conducerii. Conducerea e până la urmă cea mai creativă dintre toate artele, pentru că mediul ei e talentul uman însuşi. Adevărata ameninţare faţă de democraţie vine de la lipsa de conducere. Lipsa conducerii din societate nu e respectul faţă de libertate, înseamnă pur şi simplu să laşi o altă forţă în afară de raţiune să modeleze realitatea. Dacă nu e raţiunea cea care conduce omul atunci omul nu îşi atinge potenţialul."
Deci raţiunea trebuie identificată cu centralizarea luării deciziilor la vârf în mâinile conducerii. Implicarea populară în luarea deciziilor e o ameninţare faţă de democraţie, o încălcare a raţiunii. Raţiunea e întruchipată în instituţii autocratice şi strâns administrate. Întărirea acestor instituţii în care omul poate funcţiona cel mai eficient e, în opinia sa, "marea aventură umană a timpurilor noastre." Toate astea sună destul de cunoscut. E vocea autentică a intelectualităţii tehnice, a intelectualităţii liberale ce aparţine de elita corporatistă tehnocratică din societatea modernă.
Există un proces paralel de centralizare în viaţa economică. Un raport recent al FTC(eng.: Federal Trade Commission; ro.: Comisia Federală de Comerţ) observă că cele mai mari 200 corporaţii industriale controlează în jur de două treimi din activele industriale. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial acelaşi nivel de putere era împărţit între mai mult de o mie de companii. Raportul spune: "O mică elită industrială formată din companii de tip conglomerat înghite afacerile americane şi distruge în mare competiţia dintre întreprinderile libere." Mai mult, raportul spune: "Aceste 200 de corporaţii sunt legate parţial între ele şi cu alte corporaţii în moduri care s-ar putea să împiedice sau să descurajeze comportamentul independent în luare deciziilor pe piaţă." Ce e inedit la astfel de observaţii e doar sursa lor, adică FTC. Sunt familiare, până la nivel de clişeu, printre comentatorii liberali de stânga ai societăţii americane.
Centralizarea puterii are şi o dimensiune internaţională. Citând din Foreign Affairs, s-a subliniat că "pe baza valorii brute a producţiei lor, întreprinderile americane din afara graniţelor însumă în ansamblu a treia ţară ca mărime din lume, cu un produs brut mai mare decât oricare ţară în afară de Statele Unite și Uniunea Sovietică. Firmele americane controlează mai mult de jumătate din industria auto din Anglia, aproape 40% din petrolul din Germania, mai mult de 40% din echipamentul telegrafic, telefonic, electronic şi comercial din Franţa, 75% din industria calculatoarelor. Nu mai departe de un deceniu, date fiind tendinţele actuale, mai mult de jumătate din exporturile britanice vor fi de la companii sub control american." Mai mult, aceste investiţii sunt extrem de concentrate: 40% din investiţiile directe în Germania, Franţa şi Anglia vin de la trei firme, toate americane.
George Ball a explicat că proiectul de construi o economie mondială integrată, dominată de capital american, un imperiu cu alte cuvinte, nu-i vreun vis ireal idealist, ci o predicţie încăpăţânată. E un rol, spune el, în care suntem împinşi de necesităţiile propriei economii, instrumentul major fiind corporaţia multinaţională pe care George Ball o descrie astfel: "În forma sa modernă, corporaţia multinaţională, sau una cu operaţiunii şi pieţe la nivel mondial, e o dezvoltare specifică a americanilor. Prin asemenea corporaţii a devenit posibil pentru prima dată să foloseşti resursele lumii cu eficienţă maximă. Dar trebuie să fie o unificare mai mare a economiei mondiale pentru a putea să ne bucurăm pe deplin de beneficiile corporaţiilor multinaţionale."
Aceste corporaţiile multinaţionale sunt beneficiarele mobilizării resurselor de către guvernul federal, şi operaţiuniile şi pieţele lor la nivel mondial sunt susţinute până la urmă de forţa militară americană, acum bazată într-o mulţime de ţări. Nu e greu de ghicit cine culege beneficiile unei economii mondiale integrate, care e domeniul de operare al acestor instutuţii economice internaţionale de provenienţă americană.
În această etapă a discuţiei trebuie să menţionăm spectrul comunismului. Care e ameninţarea comunismului faţă de acest sistem? Pentru un răspuns clar şi convingător, putem să ne îndreptăm către studiul extensiv al Fundaţiei Woodrow Wilson şi Asociaţiei Naţionale pentru Planificare numit "Economia Politică a Politicii Externe Americane", o carte foarte importantă. A fost compilată de un segment reprezentativ al elitei minuscule care stabileşte în mare măsură politica publică pentru oricine e teoretic în funcţie. De fapt, e cât se poate de aproape de fi manifestul clasei conducătoare americane.
Aici definesc principala ameninţare a comunismului ca "transformarea economică a puterilor comuniste în moduri care le reduc disponibilitatea sau abilitatea de a complementa economiile industriale ale Vestului." Asta e principala ameninţare a comunismului. Comunismul, pe scurt, reduce disponibilitatea şi abilitatea ţărilor subdezvoltate să funcţioneze în economia capitalistă mondială în maniera, de exemplu, a Filipinelor care a dezvoltat o economie colonială de tip clasic, după 75 de ani de tutelă şi dominaţie americană. Doctrina asta e cea care explică de ce economistul britanic Joan Robinson decrie cruciada americană împotriva comunismului ca o cruciada împotriva dezvoltării.
Ideologia Războiului Rece şi conspiraţia comunismului internaţional functionează într-un mod important ca un dispozitiv de propagandă folosit pentru a mobiliza sprijin la un anumit moment istoric pentru acestă acţiune imperială îndelungată. De fapt, cred că acesta e probabil principala funcţie a Războiului Rece. Serveşte ca un dispozitiv util pentru conducătorii societăţii americane şi echivalenţii lor din Uniunea Sovietică pentru a controla proprile populaţii şi proprile sisteme imperiale. Cred că persistenţa Războiului Rece poate fi explicată parţial de utilitatea lui pentru conducătorii celor două mari sisteme mondiale.
Mai e un singur element final care mai trebuie adăugat la imaginea asta, şi anume militarizarea în desfăşurare a societăţii americane. Cum se încadrează asta în imagine? Pentru a vedea, trebuie să ne uităm în spate la Al Doilea Război Mondial şi să ne amintim că înaintea de Al Doilea Război Mondial, desigur, eram adânciţi în criza economică. Al Doilea Război Mondial a dat o importantă lecţie economică, a predat lecţia că producţia indusă de guvern într-o economie controlată cu grijă - controlată la nivel central - ar putea depăşi efectele unei crize economice.
Cred că asta avea în minte Charles E. Wilson la sfârşitul anului 1944 când a propus să avem în lumea postbelică o economie de război permanentă. Desigur, problema e că într-o economie capitalistă există doar un număr mic de moduri prin care intervenţia statului poate avea loc. De exemplu, nu poate fi în competiţie cu imperiile private, adică nu poate face nicio producţie utilă. De fapt trebuie să se rezume la producţia de bunuri de lux, bunuri nu capital, nu mărfuri utile, care ar fi competitive. Şi din păcate există o singură categorie de bunuri de lux care pot fi produse la nesfârşit şi care se învechesc şi irosec rapid şi pentru care nu există o limită pentru câte poţi folosi. Ştim cu toţii care sunt.
Toată chestiunea asta e decrisă destul de bine de istoricul Alfred Chandler. Descrie lecţiile economice al celui De-Al Doilea Război Mondial astfel: "Guvernul a cheltuit mai mult decât a propus vreodată cel mai înfocat New Dealer(adept al programului New Deal). Mare parte din produsele cheltuielii au fost distruse sau lăsate pe câmpurile de luptă ale Europei sau Asiei dar cererea mărită rezultată a trimis naţiunea într-o perioadă de prosperitate, genul de prosperitate care nu a mai fost vazută niciodată. Mai mult, aprovizionarea unor armate şi marine uriaşe care luptă cel mai mare război al tuturor timpurilor necesită un control stâns şi centralizat asupra economiei naţionale. Efortul acesta a adus managerii corporaţiilor la Washington ca să pună în aplicare cel mai complex exemplu de planificare a economiei din istorie. Această experienţă a diminuat fricile ideologice faţă de rolul statului în stabilizarea economiei."
Vreau să remarc, Charles E. Wilson e un comentator conservator. Se poate adăuga că Războiul Rece a dus mai departe depolitizarea societăţii americane şi a creat genul de mediu psihologic în care guvernul poate să intervină parţial prin politici fiscale, parţial prin lucrări şi servicii publice, dar în mare parte, desigur, prin cheltuieli pentru apărare.
În felul acesta, că să folosesc vorbele lui Alfred Chandler, "guvernul acţioneză ca o ultimă soluţie atunci când managerii sunt incapabili să menţină un nivel înalt de cerere agregată." Aşa cum scrie un alt istoric conservator, Joseph Monsen, "managerii corporatişti luminaţi, departe de a se teme de intervenţia statului în economie, văd noua ştiinţă economică ca pe o tehnică pentru a mări viabilitatea corporaţiei."
Desigur, cea mai cinică utilizare a acestor ideii e cea a managerilor industriilor de război subvenţionate de stat. Acum aproximativ un an a fost serie remarcabilă în ziarul Washington Post, scrisă de Bernard Nossiter. De exemplu, l-a citat pe Samuel Downer, vicepreşedinte în departamentul financiar al companiei LTV Aerospace, unul din noile mari conglomerate, care a explicat de ce lumea postbelică trebuie întărită prin ordine militare. A spus: "Atracţia sa e apărarea patriei. Asta e atracţia cea mai mare pe care politicienii o au pentru a regla sistemul. Dacă eşti preşedintele şi ai nevoie de un factor de control în economie, şi trebuie să vinzi factorul acesta, nu poţi să vinzi Harlem şi Watts dar poţi să vinzi autoconservare, un nou mediu. Vom mari bugetele de apărare atât timp cât nemernicii ăia din Rusia sunt înaintea noastră. Poporul american înţelege asta."
Desigur, nemernicii ăia nu sunt chiar în faţa noastră în jocul acesta periculos şi cinic, dar asta e doar o jenă minoră pentru teza asta. În vremuri de nevoie, putem întotdeauna să-i urmăm pe Dean Rusk, Hubert Humphrey şi alţi aştrii în apelul lor la miliardul de chinezi înarmaţi până la dinţi şi porniţi pe cucerirea lumii.
Din nou, vreau să accentuez rolul pe care îl are în sistemul acesta Războiul Rece ca o tehnică pentru controlul domestic, o tehnică de a dezvolta climatul de paranoie şi psihoză în care contribuabilul va fi dispus să furnizeze o subvenţie enormă și fară de sfârşit sectoarelor tehnologice avansate ale industriei americane şi corporaţiilor care domină sistemul acesta din ce în ce mai centralizat.
Desigur, e perfect evident că imperialismul rusesc nu e o invenţie a ideologilor americani. E destul de real pentru unguri şi cehi, de exemplu. Invenţia e scopul pentru care e folosit, de exemplu de Dean Acheson în 1950 sau Walt Rostow un deceniu mai târziu, când se prefac că războiul din Vietnam e un exemplu al imperialismului rus. Sau de administraţia Johnson în 1965 când justifică intervenţia din Republica Dominicană cu referinţe la blocul militar sino-sovietic. Sau de intelectualii lui Kennedy, care aşa cum spunea luna trecută Townsend Hoopes într-un articol din ziarul Washington Monthly, au fost înduşi în eroare de tensiunile din anii Războiului Rece, şi nu au putut percepe că triumful revoluţiei naţionale în Vietnam n-ar fi un triumf pentru Moscova şi Beijing. A fost cel mai mare caz de inducere în eroare a unor unor oameni care se presupune că au ştiinţă de carte.
Sau, de exemplu, de Eugene Rostow care într-o carte recentă care a fost lăudată la scară largă de senatorii liberali şi intelectualii academici, a prezentat în linii generale seria de provocări pentru ordinea mondială în era modernă astfel: "Napoleon, Kaiserul Wilhelm, Hitler", şi continuând în lumea postbelică, "grevele generale din Franţa şi Italia, războiul civil din Grecia, şi atacul asupra Vietnamului de Sud unde Rusia ne-a supus unor teste severe prin eforturile sale de a răspândi comunismul cu sabia."
Asta e o serie foarte interesantă de provocări pentru ordinea mondială: Napoleon, Kaiserul Wilhelm, Hitler, grevele generale di Franţa şi Italia, războiul civil din Grecia şi atacul rus asupra Vietnamului de Sud. Dacă te gândeşti bine la afirmaţia, poţi să ajungi la nişte concluzii destul de interesante despre istoria modernă.
Pot să continui cu chestia asta la infinit. Vreau să sugerez că Războiul Rece e extrem de util atât pentru elita americană cât şi pentru echivalentul ei sovietic care exploatează într-un mod perfect similar imperialismul vestic, pe care nu l-au inventat ei, când îşi trimit armatele în Cehoslovacia.
E important în ambele cazuri, pentru capitalismul militar, să furnizezi o ideologie pentru imperiu şi pentru sistemul subvenţionat de guvern. E previzibil atunci ca provocările pentru această ideologie vor fi opuse vehement, prin forţă dacă e nevoie. În multe feluri, societatea americană e într-adrevăr deschisă şi valorile liberale sunt păstrate. Însă, aşa cum ştiu foarte bine oamenii săraci şi persoanele de culoare şi minorităţile etnice, spoiala liberală e destul de subţire. Mark Twain a scris odată că "e prin bunătatea lui Dumnezeu că în ţara noastră avem acele trei lucruri nespus de preţioase: libertatea de exprimare, libertatea conştiinţei şi prudenţa de a nu le practica pe niciuna din ele." Cei cărora le lipseşte prudenţa pot foarte bine să plătească preţul.
Aproximativ vorbind, cred că e corect să spui că o elită corporatistă formată din manageri şi proprietari guvernează economia precum şi sistemul politic, cel puţin într-o foarte mare măsură. Poporul, aşa-zis, alege ocazional dintre cei pe care Marx i-a numit facţiuni rivale şi aventurierii clasei conducătoare. Cei care găsesc caracterizarea asta prea dură s-ar putea să prefere formulările unui teoretician democratic modern cum e Joseph Schumpeter care descrie democraţia politică modernă, favorabil, "ca pe un sistem în care decizia electoratului asupra problemelor e secundară faţă de alegerea de oameni care vor lua deciziile. Partidul politic", spune el, "e un grup ai cărui membrii propun să acţioneze concertat în lupta competitivă pentru puterea politică. Dacă n-ar fi aşa, ar fi imposibil ca mai multe partide să adopte exact sau aproape exact acelaşi program." Astea sunt toate avantajele democraţiei politice, în vedere sa.
Acest program pe care ambele partide îl adoptă mai mult sau mai puţin exact şi indivizii care concurează pentru putere exprimă o ideologie conservatoare foarte restrânsă, practic interesele unuia sau altui element din elita corporatistă, cu nişte modificări. Asta e evident că nu-i nicio conspiraţie. Oamenii ăştia şi instituţiile pe care le reprezintă sunt de fapt la putere, şi interesele lor sunt interesele naţionale. Interesul acesta e servit în primul rând şi în mod copleşitor de imperiile de peste mări şi de sistemul domestic de capitalism militar de stat care creşte din ce în ce mai mult.
Dacă ar fi să retragem consimţământul celor guvernaţi, așa cum cred că ar trebui să facem, ne retragem consimţământul de a permite oameniilor ăştia şi intereselor pe care le reprezintă, să guverneze şi să administreze societate americană şi să-şi impună concepţia lor despre ordinea mondială şi criteriile lor faţă de legitimitatea dezvoltării economice şi politice în mare parte a lumii. Deşi un efort imens de propagandă şi mistificare e desfăşurat pentru a ascunde aceste fapte, faptele rămân.
Avem azi resursele tehnice şi materiale pentru a satisface nevoile animale ale omului. Nu am dezvoltat resursele morale şi culturale sau formele democratice de organizare socială care fac posibilă utilizarea umană şi raţională a bogăţiei noastre materială şi a puterii noastre. E de conceput că idealurile liberale clasice, aşa cum sunt exprimate de forma lor socialist-libertară, pot fi atinse. Dar dacă e aşa, doar printr-o mişcare populară revoluţionară, înrădăcinată în straturi largi ale populaţiei, şi dedicată în eliminarea instituţiilor represive şi autoritare, de stat sau private. Să cream o asemenea mişcare e provocarea cu care ne confruntăm şi pe care trebuie să o acceptăm dacă e să fie vreo scăpare din barbarismul contemporan.